Câteva crâmpeie din istoria bătăliei pentru limba română în Basarabia (memoriu)

Zicea Cervantes: „în ştiinţă se intră pe uşa limbii”, oamenii văd Lumea prin „ochelarii limbii”. De aici reiese grija pe care trebuie să o poarte oamenii de ştiinţă faţă de limbă, o limbă  univocă, capabilă să transmită informaţia intactă, fără deformări şi ambiguităţi Azi suntem la stadiul de societate informaţională, astfel că fiecărui membru al societăţii trebuie să-i fie asigurat accesul la informaţia ştiinţifică. Fiinţa umană se relevă prin limbă: „Dispar şi ceruri şi pământ / Şi pieptul tău se bate, / Şi totu-atârnă de-un cuvânt / Şoptit pe jumătate” (Eminescu, „Ce e amorul?”), mediul lingvistic în care omul se dezvoltă îl marchează, atunci când se ţine cont de acest lucru, urmările sunt benefice. Un mediu lingvistic puternic poluat produce mult zgomot informaţional, vorba lui Cantemir: „cei zdrenţoşi la cuvinte sunt şi scămoşi la minte”.  A nu-ţi cunoaşte limba, susţinea Eminescu, e cum ai fi „cu hainele dehăinate” („Geniu pustiu”). A vorbi într-o limbă pe care n-o cunoşti bine, atenţiona matematicianul şi fizicianul francez Henry Poincare, contemporan cu Eminescu, este ca şi cum ai fi olog. Învăţa reputatul nostru lingvist Eugen Coşeriu, că limbajul nu se identifică cu spiritul, ci este anterior lui. Enunţul e eminescian: „Ar avea atunci dreptate învăţaţii ce susţin că limba şi legile ei dezvoltă cugetarea, iar nu viceversa” (Ms.2285); „Cum lacrima iese din ochi, astfel iese gândirea pe buze” (Ms.2258). Oamenii datorează tot ceia ce sunt cuvântului, impresiile devin gând prin limbaj, iar limbajul e puternic marcat de vocea propriului inconştient creator al omului şi de interacţiunea sa cu lumea înconjurătoare: „Ca şi flori în poarta vieţii / Bat la porţile gândirii, / Toate cer intrare-n lume, / Cer veştmintele vorbirii” („Criticilor mei”). Apariţia raţiunii, constata astrofizicianul Iosif Şklovski într-o discuţie ce se referea la elaborarea unui limbaj de comunicare cu alte civilizaţii din Univers, e legată de schimbul de informaţii dintre oameni, de limbă, care reglează comportamentul social al individului şi determina evoluţia societăţii omeneşti. Omul, susţine geneticianul Lucian Gavrilă, a construit un centru al vorbirii atunci când a avut ceva de spus şi el a dezvoltat structura acestui centru pe măsură ce a avut din ce în ce mai mult de spus.
 

La viaţă mai înaltă, ca devenire, se plasează cercetătorii care se „atmosferizează”, vorba  lui Eminescu, cu comoara limbii. Iar limba noastră-i o comoară străbătătoare de veacuri.

La 17 aprilie 1995 în sala de festivităţi a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din îndemnul inimii a mii de oameni setoşi de frumos, adevăr şi dornici de a întări stupul nostru naţional a avut loc adunarea de constituire a societăţii în apărarea limbii. La început era preconizat ca ea să  fie numită „Societatea Limba Noastră”, ca şi vestita poezie a lui Alexe Mateevici. Academicianul Silviu Berejan (1927-2007) însă a ieşit cu propunerea ca ea să se numească „Limba Noastră cea Română”, cum se numea o poezie recentă a lui Grigore Vieru, care venea să precizeze că Alexe Mateevici aşa şi-ar fi dorit să-şi numească poezia sa: „Limba noastră cea română”. Sala a primit propunerea cu aclamaţii, în prezidiu era şi poetul Grigore Vieru. Când s-a trecut la desemnarea Prezidiului Societăţii, Grigore Vieru, zărindu-mă în sală, a propus să fiu inclus în calitate de membru al Prezidiului. Cu Grigore Vieru aveam nişte relaţii mai vechi, frumoase, îl iubeam şi-l respectam mult pentru ceea ce făcea pentru copii noştri, pentru cultura noastră. Ne ataşasem mult unul de altul, probabil pentru faptul că eram ambii adepţii Adevărului, Luminii, Binelui, Frumosului, Păcii. Când ne întâlneam, el mă cuprindea şi îmi zicea că pe lângă mine se simte mai voinic. Deşi avea un fizic firav, avea voinţă de Titan.

Vedeți articolul în întregime
 
dr. Ion Holban