Elena Ungureanu: Textul şi -textele

Puţine alte cuvinte ale vocabularului limbii române dispun de o gamă atât de bogată de derivate precum cuvântul text. Termenii selectaţi mai jos pot prezenta interes atât pentru lexicografi în elaborarea dicţionarelor explicative, de neologisme, de paronime, de omonime, de sinonime, de antonime etc., cât şi pentru specialiştii în teoria textului (textologie), lingvistica şi pragmatica textului, semiotică etc. Subiectul ne-a fost dictat de mai multe motive: nu există, la ora actuală definiţii suficient de clare (sau nu există deloc) în dicţionarele specializate sau în cele destinate publicului larg. Propunem cititorului o lectură critică a celor mai frecvenţi termeni derivaţi ai termenului text (dispuşi în ordine alfabetică) şi interelaţionaţi. Aşadar, o amplă listă cu definiţii de lucru pentru un viitor Dicţionar al Textului.

Alotext (alo- „altul, diferit”; textul altuia).
Termen prin care este denumit textul altuia/altora vs. textul emiţătorului.

Antetext (ante- „înainte”, „în faţă”, „anterior”). Sin.: avantext.
Text cu caracter explicativ, uneori analitic, precedând o opera literară sau ştiinţifică, în care este expus planul lucrării, se dau explicaţii, referiri critice etc.; introducere, cuvânt introductiv, cuvânt-înainte, preambul, prefaţă, prolog, prolegomene, predoslovie, precuvântare, preludiu. A se vedea, drept exemplu, antetextul prezentului studiu.

Antitext (anti- „împotriva, în contra, opus”). Sin.: nontext, (a-text).
După Gadamer, formă a vorbirii care se opune transformării în text datorită accentului care predomină. Antitexte sunt considerate acele forme ale actelor de vorbire care se opun textualităţii: glumele şi ironia, însoţite fie de gesturi sau intonaţie, fie de o înţelegere comună pe care o reclamă ironia. În comparaţie cu textul clasic, antitext este considerat textul care neagă arta anterioară şi introduce în sistemul cuvântului artistic noi convenţionalităţi drept echivalente, de exemplu: cubismul, futurismul, suprematismul, contrarelieful, fotomontajul, colajul etc. [Гадамер 1984]. Într-un anumit sens, hypertextul, cel care liquid-ează textul, este şi el un antitext (a se vedea proiectele liquipub [Паринов]).

Arhetext (arheo- „vechi, primar, originar, primitiv”). Sin.: pretext.
Textul considerat model axiologic (originar). Texte-etalon: Dialogurile lui Platon, Biblia, Don Quijote de Cervantes etc. Analog al conceptului de „text precedent” [Золотухина 2009].

Arhitext (arhi- „mai mare peste...; foarte”).
După Genette, textul în raport cu textul general al genului căruia îi aparţine. „Arhitextul e omniprezent, deasupra, dedesubt, în jurul textului, care nu-şi ţese pânza decât agâţând-o, ici-colo, de această reţea de arhitextură. Ceea ce se numeşte teorie a genurilor sau genologie (Van Tieghem), teorie a modurilor (...), teorie a figurilor (...); ce-aţi zice de figurologie?” [Genette 1994: 83]. În prefaţa studiului genettian, Ion Pop constată că autorul monografiei înţelege prin arhitextualitate „acea relaţie de includere care uneşte fiecare text cu diversele tipuri de limbaj de care aparţine”, adică cu genurile şi determinările lor tematice, modale, formale, – sau „relaţia dintre text şi arhitextul său”, dintre opera particulară şi tipul sau modelul oarecum ideal, teoretic al textului ca realitate literară. Arhitextul ar fi astfel chiar obiectul poeticii, în timp ce textul, ca operă individualizată, ar constitui terenul de cercetare al criticii literare. În preambulul sintezei consacrate palimpsestului [Genette 1982], autorul oferea noi precizări conceptului amintit. Alături de intertextualitate (prezenţa unui text într-altul, prin citat, aluzie, pastişă etc.), paratextualitate (reunind „tipurile de semnale accesorii”, precum titlul, subtitlul, prefaţa, notele ş.a.), metatextualitate; (domeniul comentariului, al relaţiei critice) şi hipertextualitate (ce numeşte chiar acea „literatură de gradul al doilea”, textele derivate din texte preexistente), arhitextualitatea e privită ca participând la spaţiul mai cuprinzător al transtextualităţii sau transcendenţei textuale. În acest ansamblu, ea ar fi „tipul cel mai abstract şi mai implicit”, acoperind „percepţia generică” a unui text sau a altuia, „ansamblul de categorii generale, sau transcendente – tipuri de limbaj, moduri de enunţare, genuri literare etc. – de care aparţine fiecare text singular” [Genette 1994: 7, 11]. Toată problematica clasificării pe genuri a textelor (literare) este una a „arhitextului”, amplu dezbătută în legătură cu hypertextul care se manifestă plenar în spaţiul online [Левоненко 2004; Павлова 2004; Рогинская 2001; Стройков 2008; Самойленко 2010; Эпштейн 2008; Асмус 2005; Горошко 2011 etc.].

Autotext (auto- „automat; în sine însuşi, prin sine însuşi, de la sine, cu mijloace proprii”).
Opţiune sau instrument care generează automat sau „expandează” fragmente de text (cuvinte sau îmbinări) (până la 20 de caractere) după ce sunt culese doar câteva litere. Conceptul este strâns legat de cel de repetare (nume de persoane sau instituţii, adrese, formule oficiale, clauze contractuale…). Un asemenea concept poate fi extrem de profitabil în cercetarea intertextului şi hypertextului pe net. Autotextul este şi textul care se generează singur datorită limbajelor de programare.

Avantext (avan- „înainte; anterior (în timp sau în spaţiu”). Sin.: antetext, pretext, prototext.
1. Adaos plasat în preambulul unui text, un tip de „dosar” (manuscrise, ciorne, variante, planuri, scenarii etc.).
2. Textul prin care se anunţă genericul unui număr de revistă, al unei culegeri etc., unde sunt expuse unele motive, argumente care au generat textul respectivului volum (ideea viitorului text).
3. Principala formă de existenţă a textului folcloric, care există doar în numeroase variante considerate egale, fără a se recunoaşte o versiune de bază. Numim avantext elementele care au contribuit la crearea de text, prelucrate într-un anumit fel şi stocate în memoria interpretativă, precum şi normele de
generare a textului. Textele în baza cărora sunt create poveşti, anecdote etc. le vom numi sursă originală. Surse primare pot fi: fragmente de text
memorabile, realităţi şi reguli de joc, jocul personajelor, subiecte şi personaje aparţinând fondului naţional, operele epigonice, filme, citate din operele cinematografice.

Blogtext (blog „jurnal”).
Text al unui blog, dotat cu editor (opţiuni de formatare – bold, italice, sublinieri, inserare de liste, tabele, imagini, linkuri interne şi externe, titluri, cuprins etc.) plus opţiuni paratextuale (comentarii, aprecieri de către cititori [internauţi]).

Chat-text (chat „sporovăială, taifas, discuţie”).
Text al conversaţiilor pe chat, scris şi transmis instantaneu între două sau mai multe persoane, prin intermediul unui canal electronic de transmitere a informaţiei, de obicei în Internet. Poate fi realizat ori prin browser, ori cu ajutorul unor programe dedicate cum ar fi Yahoo! Messenger, Skype etc. [Coja 2010].

Context (con- „cu, împreună cu”). Sin.: genotext, extratext.
1. După E. Coşeriu: „Constituie context al vorbirii toată realitatea care înconjoară un semn, un act verbal sau un discurs, ca «ştiinţă» a interlocutorilor, ca prezenţă şi ca activitate” [apud Dospinescu 2008]. Coşeriu distinge trei tipuri de contexte: idiomatic, verbal şi extraverbal. Contextul idiomatic este limba însăşi, dar limba ca fundal (Coşeriu zice: „fond”) al vorbirii, din care o anumită parte este manifestată în actul vorbirii, parte care „semnifică (are semnificaţie) în relaţie cu toată limba, cu toată „ştiinţa” idiomatică a vorbitorilor” (competenţa lingvistică, concept fundamental în didactica limbilor). Contextul verbal reprezintă nu numai ceea ce s-a spus înainte, aşa cum credea Ch. Bally, ci şi ceea ce se va spune de acum înainte în acelaşi discurs. Contextul extraverbal cuprinde totalitatea împrejurărilor nonlingvistice în care se înfăptuiesc faptele de vorbire, cu 6 subtipuri: contextul fizic; contextul natural; contextul empiric; contextul ocazional; contextul istoric; contextul cultural.
2. Fragment de text încheiat (scris sau vorbit), a cărui semnificaţie generală face posibilă înţelegerea sensului anumitor cuvinte, fraze etc. ce fac parte din structura sa. Acest fapt reprezintă condiţia de utilizare concretă a unităţilor de vorbire, cotextul, situaţia de vorbire. Într-o accepţiune mai largă, contextul este chiar mediul în care există un obiect. Textul este de neconceput fără context, tot aşa cum contextul fără text. În calitate de subiecţi ai limbajului, noi „nu vorbim numai cu limba, cu sistemul lingvistic, ci vorbim, în afara faptului că vorbim, şi cu tot corpul, vorbim şi cu toată cunoaşterea lucrurilor, şi cu toate ideile despre lucruri, şi cu toate imaginile pe care le avem despre lucruri, şi cu toate contextele, nu numai explicite, ci şi implicite” [Coşeriu 1994: 98]. Michael Riffaterre considera încă în anii ’60 ai sec. XX contextul stilistic un mecanism al codificării şi decodificării textului poetic [Riffaterre 1971]; Mihail Bahtin, în cadrul teoriei dialogice, nota că fiecare cuvânt are „mirosul” contextului şi contextelor în care a trăit. În cercetările din anii ’70 conceptul de intertext, care obţinuse un statut privilegiat datorat Juliei Kristeva şi lui Roland Barthes, a ajuns să fie şi el considerat sinonim al contextului. Altfel spus, contextul (mai ales macrocontextul) ar fi una din noţiunile fundamentale ale teoriei textului, contextualizarea textului neînsemnând altceva decât Textul lumii. Din perspectiva Textului Culturilor, se discută despre contexte „joase” şi contexte „înalte”, primul semnificând – CE anume se spune în text, iar al doilea – CUM, de către CINE şi despre CE NU se spune într-un text [Богданов 2010].

Contratext (contra- „împotriva”). Sin.: antitext.
Text care se opune terorismului textual, autorul său intenţionând să atingă sinceritate existenţială, seriozitate intonaţională şi productivitate pozitivă.

Copytext (copy „a copia”)
1. Text copiat de scribi începând din epoca medievală (copie a unui text, manuscris).
2. Text inserat prin tehnica copy-paste şi utilizat în alt text (document) sau în cadrul aceluiaşi text (poate avea diverse dimensiuni, de la o literă până la un text de mari dimensiuni).Tehnica a luat mare amploare pe Internet, generând fenomenul plagiarismului.

Cotext (co- „împreună cu”).
Termen opus contextului aşa cum mediul textual imediat al unei unităţi discursive se opune mediului său nontextual. După Eco, Beaugrande, Kerbrat-Orecchioni, contextul reprezintă relaţiile dialectice în cadrul contextului verbal.

Cronotext (crono- „(referitor la) timp”, „de timp”).
Termen care vizează coordonatele temporale ale textelor. Are o mai clară expresie în cazul hypertextelor (ale căror indicaţii temporale (an, lună, zi, oră) sunt înregistrate în regim automat (în special conversaţiile online).

Cybertext (cyber-/ciber- „conducere, legare, comenzi”). Sin.: hypertext.
Termenul este derivat din cuvântul cibernetică, inventat de Norbert Wiener (1948) în cartea sa „Cybernetics or Control and Communication in the Animal and the Machine” şi desemnând reglarea şi legarea sistemelor din domeniul mecanicii statice, tehnicii şi cu sisteme din lumea organismelor vii. Diferenţa dintre un text tradiţional şi un cybertext e ca dintre un roman, care se citeşte linear, şi un joc, în care se iau decizii ad hoc. Într-un roman cititorul nu are nicio alegere, intriga şi personajele sunt alese de autor, nu există nici un „utilizator”, doar un „cititor”, care nu e un participant activ [Aarseth Cybertext: 1997].
Cybertextul nu este o formă de text „nouă”, „revoluţionară”, cu posibilităţi de navigare extraordinare, datorate inventării calculatorului digital. Nu reprezintă nici ruptură radicală cu textualitatea în cheie tradiţională.
Cybertextul este o perspectivă asupra tuturor formelor de textualitate, o modalitate de a extinde sfera de aplicare a studiilor literare pentru a include fenomene care astăzi sunt percepute ca fiind în afara, marginale domeniului literaturii sau chiar aflate în opoziţie cu ea. Pentru literatura virtuală, ergodică, digitală, cyberspațiul este locul unde literatura de generație nouă îşi elaborează deja tehnicile şi modalităţile de lectură, scriere, interpretare (a se vedea [Ursa 2011; Pop online]).

Cvasitext (cvasi- „aproximativ, aproape”).
Oamenii asociază fonemele unui text străin în mod inconştient cu ale limbii lor. Din această cauză, textul respectiv îi pare ascultătorului un set de cvasicuvinte constând din literele limbii pe care o cunoaşte. Acesta şi este, în esenţă, cvasitextul, constituind originalul unui text străin prezentat în transcripţie.
Se utilizează la traducerea poeziilor, pentru a obţine un idiostil similar celui original. Se regăseşte, în formule noi, în spaţiul virtual.

Epitext (epi- „peste, deasupra; după, la urmă; spre”).
În terminologia genettiană [Genette 1982], epitextul defineşte un tip de comunicare publică sau privată ce include, pe de o parte, interviurile, convorbirile şi polemicile, pe de altă parte, corespondenţele, confidenţele scrise sau orale şi jurnalele intime. Se delimitează de peritext, cu care unii cercetători îl confundă şi alături de care face parte din paratext. Epitextul apare, la Genette, drept un ansamblu textual la fel de lipsit de autonomie, din moment ce ar fi situat „în preajma textului, dar la o distanţă mai respectuoasă (sau mai prudentă)” decât primul element paratextual. Un fel de apendice, aşadar, al altui text, al altei opere, epitextul pare că funcţionează, în opinia criticului, doar pentru a-i justifica, motiva existenţa, pentru a-i devoala parte din mecanismele funcţionale – în fine, pentru a-i explicita ori decodifica unele din sensuri. În spaţiul online va lua forme neaşteptate în comentariile internauţilor etc. [a se vedea Ungureanu, Cojocaru Ig., Cojocaru Ir. 2013].

Exotext (exo- „în afară”, nu exotic).
Reacţia cititorului în procesul de lecturare a unui text. Cartea este nu doar operă a autorului, este o combinaţie de text şi exotext, muncă de autor şi de reacţie a cititorului.

E-text (e- „electronic”). Sin.: hypertext, digitext.
Textul care funcţionează în format electronic sau digital. În era www, fiecare text online poate fi considerat un hypertext, respectiv o pânză mai puţin sau mai mult înţesată de linkuri, fiind, totodată, o parte din www.

Extratext (extra- „în afara, afară de; ultra, foarte”). Sin.: paratext, context.
1. Exterior unui text, care aparţine unui context extralingvistic.
2. (în bibliometrie) Extratextul lucrării ştiinţifice – obiect informaţional cu următoarele elemente: descriere bibliografică, adnotare, introducere, concluzii şi surse bibliografice; la acestea se pot adăuga noi elemente generate de spaţiul electronic – indicele de citare, marketing şi management citaţional etc. 3. Extratextul se constituie din toate condiţiile (împrejurările) de natură extralingvistică, în care se naşte actul comunicării: sociale, fiziologice, psihologice etc. şi care nu sunt reflectate nemijlocit nici în conţinutul, nici în forma enunţului. Celebra formulă a lui Derrida: Il n’y a pas de hors-texte („nu este un în-afară (un exterior) al textului”), altfel spus: nu există un extra-text, a fost tradusă inadecvat prin „nu există nimic în afară de text” (vezi o reinterpretare în acest sens în [Plămădeală 2009: 246-251]. Pentru a contracara tălmăcirile tendenţioase ale sloganului în cauză, J. Derrida a propus o formulă alternativă: „Nu există nimic în afara contextului” [ibidem: 250].

Fenotext (pheno- „apariţie, revenire”).
Face parte din perechea antinomică fenotext – genotext, instituită de Julia Kristeva, în lucrarea „Séméiotique” [Kristeva 1969], apoi teoretizată în teza de doctorat La revolution du langage poétique. Fenotextul este o proprietate a limbii în care se desfăşoară comunicarea; acesta este mereu/constant dispersat şi divizat/împărţit: „Nivelul textului realizat, al fenomenului textual, al acestui reziduu în care basculează procesul de producţie şi care e întotdeauna mai puţin decât procesul de transformare anterior produsului” [Kristeva 1980: 264]. Dacă genotextul este proces (de semnificare şi structurare), care se produce în zonele cu limite mobile şi relative, apoi fenotextul este structură; fenotextul urmează regulile de comunicare şi presupune atât un subiect al enunţului/discursului, cât şi destinatarul acestuia. Fenotextul este acel produs al limbii în care au apărut deja şi s-au „naturalizat” codurile sociale secrete, formulele ideologice. Astfel, fenotextul este produsul semiotic gata format, organizat ierarhic şi învestit cu un sens stabilizat. Termenul a avut impact puternic în elaborarea teoriei textului şi scriiturii, precum şi în cercetările filosofiei postfeministe, în parte conceptul de fenotext a fost reinterpretat în lumina problematicilor „femininului” (gender).

Genotext (geno- „origine”).
După Julia Kristeva [Kristeva: 1980], genotextul exprimă procesul şi reprezintă nivelul în care textul este gândit, transformat, produs, generat, care în ordinea opoziţiei competenţă/performanţă (Noam Chomsky) corespunde performanţei. Genotextul reprezintă un nivel abstract al funcţionării lingvistice, care precede structurile frastice, precede orice determinare şi se opune oricărui formant structural finalizat. Chiar fiind detectabil în limbă, genotextul nu poate fi descris de lingvistică (structurală sau generativă). Unica metodologie de cercetare adecvată este semanaliza (analiza semiotică).
Evident, demersul de cercetare al Juliei Kristeva este orientat, în primul rând, către înţelegerea conceptulul de genotext, care este definit ca stratul de profunzime al limbii, ca nivel de text situat în afara structurilor lingvistice ale limbii, ca o pluralitate semantic nestructurată, în care nu există nicio subiectivitate sau intenţie de comunicare. Acesta e un proces care articulează structurile efemere (instabile, uşor de distrus) şi nesemnificative. Pe scurt, genotextul serveşte ca temelie/fundament situat la nivelul preglotic/prelingual; deasupra lui (la nivelul următor) se situează ceea ce numim fenotext. În ciuda faptului că cele mai multe dintre textele cu care avem de a face reprezintă întruchipări ale fenotextului, Kristeva acordă un statut privilegiat poeziei avangardiste, deoarece consideră că lucrările literare ale acestora sunt în măsură să exprime infinitul procesual al semnificării, cu alte cuvinte, ele deschid accesul la „hora” semiotică, care modifică structurile lingvistice. Ca şi termenul fenotext, genotextul a avut o puternică influenţă în elaborarea teoriei textului şi scriiturii ([Barthes 1973; Sollers 1968] etc.).

Hipertext (hyper- „peste, excesiv de...; deasupra”). Sin.: intertext, hypertext.
Pe terenul ştiinţelor literare, termenul îi aparţine lui G.Genette [Genette 1982: 22]: „J’appelle donc hypertexte tout texte Derive d’un texte antérieur par transformation simple (nous dirons désormais transformation tout court) ou par transformation indirecte (nous dirons imitation)” („Numesc hipertext orice text derivat dintr-un text anterior prin transformare simplă (procesare) sau de transformare indirectă (imitaţie)”). Termenul se referea la data apariţiei exclusiv la domeniul umanioarelor, denotând relaţia care uneşte un text B (un hipertext) cu un text anterior A (hipotextul), pe care este grefat într-o altă manieră decât comentariul (metatextul). Hipertextualitatea reprezintă aşadar relaţia de derivare a unui hipertext dintr-un hipotext; imitaţie şi transformare, pastişă, parodie, eroi-comic, travesti, şarjă, a la maniere de, forgerie, transpoziţie etc. [Pascu (Popescu) 2006]. Forme ale intertextualităţii în sens restrâns sunt considerate: citatul, aluzia, referinţa, plagiatul, clişeul. Termenii intertext şi hipertext se intersectează şi adeseori se suprapun. În acest sens, după Michael Riffaterre [Riffaterre 1980], intertextualitatea şi hipertextualitatea ar avea orientări diferite. Intertextualitatea intenţionată pe care o practică autorul
– adică o reţea structurată de restricţii impuse de text percepţiei cititorului
– este în contradicţie cu reţeaua amorfă de asociaţii libere, pe care şi-o permite hipertextualitatea.

Hipotext (hipo- „mai puţin, sub, dedesubt, inferior”).
Reprezintă textul anterior, textul-sursă, adică cel care este citat sau este imitat, spre deosebire de hipertext (textul ulterior), care citează sau imită. Într-un anumit sens, toate textele create, pe de o parte, au practic un singur hipotext sau pretext (contextul cultural, tradiţia literară), iar pe de altă parte, la rândul lor, sunt intertext, întrucât se transformă în fenomene culturale. Unii cercetători îl consideră unitatea informaţională minimală, element fundamental al hypertextului [Дедова 2008; Стройков 2013; Гипертекст 2013].

Hypertext (hyper- „peste, excesiv de...; deasupra”). Sin:. cybertext, supertext, e-text.
Termen din domeniul informaticii introdus în circuit de către Ted Nelson în 1965 [Nelson 1965], pentru a desemna textul ramificat sau care răspunde la anumite opţiuni de căutare, legare. Cel mai cunoscut şi mai ilustrativ exemplu de hypertext îl constituie paginile web în documentele HTML (limbajul HyperText Markup Language) din Internet. Aşadar, hypertextul este textul afişat pe un computer sau alt dispozitiv electronic cu trimiteri (hyperlinkuri) la alte texte pe care cititorul le poate accesa imediat, de obicei, printr-un clic de mouse sau printr-o apăsare de tastă [a se vedea şi Buraga 2001; Manolescu online]. Termenul de hypertext (1965) a apărut aproape simultan cu termenul de intertextualitate al Juliei Kristeva (1967). Prin hypertext se întelege un document: fişier creat printr-un editor, procesor etc. care conţine, pe lângă text (conţinutul clasic al unui document), grafică, imagini, animaţie, înregistrări audio, legături către alte documente.
Trăsăturile hypertextului: nonlinearitatea, citaţionalitatea, binaritatea, fragmentarismul, variativitatea, polifonia, neomogenitatea, interactivitatea, multimedialitatea, infinitul, descentralizarea, depersonalizarea autorului anonimicitatea, identitate dupli- sau multiplicitară, libertatea şi independenţa temporală şi spaţială, jocul semnificanţilor, deschiderea, modificarea relaţiei „autor–cititor”, creativitatea, virtualitatea, dispersiunea structurală, instabilitatea compoziţională, nonierarhicitatea, discontinuitatea, granularitatea, plurilinearitatea, integrabilitatea etc. [Эпштейн 1995]. Pentru aprofundare a definirii conceptului, exemplificări, extinderi etc., a se vedea şi: [Hypertext and Hypermedia; Encyclopedia and Hypertext; Encilopedia e hipertexto, online; Hypertexte – ACM Conference; Vandendorpe 1999, 2001, 2008; Huber, Hörhquist,

Iconotext (icono- „icoană, imagine”).
Grafemele sau decupajele masei textuale, organizarea vizuală a textului constând în exploatarea semiotică a imaginii, a codului iconic. Pictogramele, emoticoanele etc. sunt forme de iconotext.

Infratext (infra- „dedesubt, mai jos, sub”). Sin.: peritext.
(În notaţii bibliografice) Textul notelor, referinţelor etc. Se utilizează în special în limbajul textelor ştiinţifice (adesea doar cu menţiunea infra).

Intertext (inter- „între”). Sin.: text, hipertext, hypertext.
În sens larg, poate fi interpretat ca o relaţie a fiecărui text cu alte texte, pe care le absoarbe şi le transformă, în ansamblul aceleiaşi culturi literare. În sens restrâns, intertextualitatea presupune o „prezenţa efectivă a unui text în alt text” (G. Genette). După R. Barthes, „orice text este un intertext” [Barthes 1968] şi poate fi interpretat ca orice alt tip de... text. Se referă nu doar la textele artistice, ci şi la textele reprezentând toate stilurile funcţionale ale limbilor. Textul „este o permutare de texte, o intertextualitate: în spaţiul unui text mai multe enunţuri luate din alte texte se încrucişează şi se neutralizează” [Kristeva 1980: 252; a se vedea şi Hăulică 1981; Piegay-Gros 1996, a se vedea şi Косиков 2008]. Numai procesul de creare, de producere – energeia – transformă textul în intertext. Cercetătorii confundă frecvent intertextualitatea cu hypertextualitatea, ultima presupunându-se că o asimilează pe prima. Pentru Olivier Ertzscheid, dimpotrivă, intertextualitatea ar reprezenta epifenomenul organizării hypertextuale a textelor [Ertzscheid 2002].

Intext (in- „ne-” element de compunere cu sens negativ şi privativ).
Cu un cu totul alt sens decât cel indicat de prefixul respectiv, termenul apare în unele lucrări de doctorat cu sensul de pretext sau prototext, referindu-se cu precădere la aforisme: „Intexte precedente sunt aforismele care fac parte din supertextul culturii unei anumite limbi. Încadrate în textele artistice ale unei opere, îi influenţează sensul global şi pot crea dificultăţi la traducere” [Саксонова 2001].

Intratext (intra- „în, înăuntru, între”).
Termen care desemnează corpul textului, în sens larg. Pentru spaţiul digital, desemnează unitatea care stabileşte legătura cu alte unităţi, care nu mai desemnează cuvântul, ci legătura, în sensul că un cuvânt-cheie este util numai dacă acesta conduce la un pasaj-cheie (cuvinte, fraze, enunţuri, paragrafe etc.). Un proiect (o bibliotecă online) cu un titlu omonim ne-a servit ca suport în cercetarea textelor româneşti în format hypertextual [Eulogos]

Macrotext (macro- „mare, foarte mare”). Ant.: microtext.
1. Textul în sensul cel mai larg. Acesta poate avea 2 niveluri de organizare, care constituie 2 obiecte distincte ale lingvisticii textului: a) opera în întregime; b) unitatea superfrastică (alineatul).
2. Macrotext este considerată totalitatea textelor sau un corpus de texte al unui autor concret, având un conţinut estetico-filosofic unitar, sau un corpus de conversaţii, de ex., [Corpus di conversazioni, in: INTRATEXT (Digital library)].

Maxitext (maxi- „foarte mare”). Sin.: macrotext, megatext.
Conform rezultatelor cercetătoarei ruse A. Korbut, din perspectivă textosimetrică, acesta e textul format din mai mult de 3000 de cuvinte. (Textosimetria se ocupă de caracteristicile fizice ale textului – mărimile spaţiale. În funcţie de acestea, autoarea propune o clasificare a textelor în următoarele categorii: maxitexte, miditexte, minitexte şi microtexte.) Existenţa unei multitudini de mărimi (de la foarte mic până la foarte mare, altfel spus – de la textul-literă până la Textul total reprezentând infinitul textelor lumii) a constituit multă vreme un adevărat impediment în calea tipologiei textuale. După Korbut, divizarea în genuri şi specii a prozei nu este altceva decât o clasificare după volum a textelor. Proverbul, miniatura, povestirea, romanul etc. – toate sunt texte şi toate se disting prin volum.

Maxitextul se caracterizează prin cea mai complexă structură semantică şi sintactică, şi segmentare (divizare) remo-tematică (capitole, părţi, alineate etc.). Aici se întâlnesc toate combinaţiile sintactice existente în arsenalul unităţilor limbii (propoziţii, unităţi superfrastice, precum şi elementele paratextuale (a se vedea paratextul genettian). Simetria structurilor este insuficient studiată, deşi ea reprezintă un element funcţional obligatoriu. Din categoria maxitextelor fac parte povestirea, romanul, poemul, monografia etc. [Корбут 2005] (Tabelul 2):

Mediatext (media- „presă scrisă și audiovizuală”).
Text utilizat în trei domenii principale: jurnalism, publicitate şi PR. Textele media se disting după tipul canalului de comunicare (print, radio şi televiziune, reţea), criteriul funcţional şi de gen, particularităţi compoziţionale şi pragmastilistice. [Совр. медиатекст 2011].

Megatext (mega- „foarte mare, gigantic”). Sin.: supertext.
Totalitatea textelor care pot fi percepute şi cercetate ca un întreg discursiv, străbătut de teme comune, (lait)motive, arhetipuri, simboluri, cuvinte-cheie, procedee stilistice, de exemplu: megatextul romantismului german; megatextul intelectualului în literatura română etc. Altfel spus, megatextul este o categorie tematică sau istorică. Megatextul este textul în toată amploarea şi volumul său, „în devenire şi scriere infinită în ochii cititorului” – „selectat” de către acesta discret, din mai multe reţele, de aceea citit întotdeauna fragmentar, mereu cu lacune. Iar cunoaşterea e întotdeauna parţială, după E. Coşeriu. Dacă în receptare nu sunt incluse unităţi mari de informaţie, păstrându-şi în acelaşi timp statutul de „locuri întunecate”, ele deformează în mod semnificativ în ochii cititorului intertextualitatea proprie megatextului.

Metatext (meta- „după, dincolo de; (de)spre; modificare, transpoziţie”).
În tipologia lui G. Genette, acesta este textul despre text, rezultatul unei analize complexe, aprofundate a textului, prin aplicarea unui demers critic, o ipoteză asupra textului [Genette 1982]. După H.E. Kim, în ştiinţele umaniste, la ora actuală există 2 interpretări de bază ale metatextului: prima interpretează semiotic metatextul în calitate de cod, orientare dezvoltată mai ales în (post)structuralismul lingvistic, a doua este bazată pe teoria „metalingvistică” a lui Mihail Bahtin, fundamentată pe dialogism [Ким Хён Ён]. Metatextul este textul care interpretează un alt text. În relaţia operă–cititor, referitor la fidelitatea faţă de structurile textului, interpretarea poate fi aşezată pe treapta cea mai de sus, a maximei adecvări, pe treapta cea mai de jos ar trebui situată lectura liberă (după bunul plac), iar la mijloc – lectura standard:
„A citi înseamnă a parcurge textul liniar, stopând efortul în momentul încheierii; a interpreta înseamnă a reciti textul de mai multe ori, pentru a-l stăpâni în detaliu. Lectura e grăbită, disponibilă investirii afective, sensibilă la anecdotic, interesată îndeosebi de ce se întâmplă; interpretarea e atentă, circumspectă, ia distanţa critică faţă de text, vrea să clarifice de ce şi cum; cea dintâi caută mai ales să afle, ultima – să motiveze. Lectura e manipulată de «dorinţă» şi vizează «plăcerea», e prevalent personală; interpretarea e instrumentalizată de un scop demonstrativ, care nu exclude plăcerea, dar se justifică, în primul rând, printr-un progres al cunoaşterii; lectura manifestă adevărul subiectiv al cititorului, interpretarea caută să producă un text adjuvant, un comentariu, năzuind să fie «recunoscut», să fie creditat cu «autoritate» în cadrul sistemului literar, eventual şi la nivelul societăţii.” [Cornea, in: Teoria textului 2008: 246-247]. Găsim aceste coordonate demne de a fi luate în calcul în teoria hypertextului, care mută accentele dramatic, de pe o lectură profundă către o lectură şi o interpretare superficială [Байков 2007; Калмыков 2010; Горошко, online].

Microtext (micro- „mic, de dimensiuni mici”).
1. Textul în sens îngust sau textul de mici proporţii – o unitate sintactică, semantică şi pragmatică superioară frazei, segmentabilă în unităţi mai mici. După A. Korbut, microtextul (unul din cele 4 tipuri de texte clasificate în funcţie de volumul fizic) este alcătuit din 2 până la 20 de cuvinte (proverbul, anunţul, aforismele, haikuurile (pe care R. Barthes le consideră expresii ale „limitării limbajului” [Barthes 2007: 81]), bancurile, la care mai putem adăuga textele publicitare, mottourile, sloganurile etc.). Are structură sintactică simplă, cu un singur nivel de regulă, cu un conţinut informativ factual sau conceptual [Корбут 2005].
2. Orice fragment al unei opere literare, care poate fi considerat ca unitate încheiată.
3. Textul de dimensiuni variabile ce poate fi identificat cu lupa.
4. Aplicaţie destinată citirii de fişiere text, direct de pe telefonul mobil.
5. Tipar special, care nu poate fi reprodus prin copiere, invizibil cu ochiul liber, „ascuns” în alte elemente tipărite, utilizat în general ca element de securitate (microprint). Când un roman este alcătuit doar din SMS-uri, acesta poate fi considerat atât microtext sau minitext, cât şi maxitext, în funcţie de numărul de semne utilizate. Un text caPăcală şi Tândală al lui Negruzzi, ţesut din proverbe, poate fi interpretat ca macrotext alcătuit din microtexte.

Miditext (midi- „care ajunge la jumătate, între mini- şi maxi-”).
După A. Korbut, miditextul este alcătuit din 600 până la 3000 de cuvinte. Acest tip de texte dispune de o structurare sintactică complexă. Segmentarea în alineate este specifică povestirilor, articolelor publicistice, speciilor poetice de mărime medie [Корбут 2005].

Minitext (mini- „mic”).
Text de mici dimensiuni (de dimensiuni rezonabile pentru a putea fi memorat şi reprodus cu uşurinţă de către vorbitori, care exprimă o singură idee, cu o mare încărcătură semantică (proverbele, zicătorile, cuvintele înaripate, miniaturile în proză, textele poetice în general, tot ce poate fi considerat discurs repetat [Dumistrăcel 2006; Discursul 2007] etc.). În tipologia elaborată de A. Korbut, minitextul ar fi constituit din 20 până la 600 de cuvinte. Dispune de o structurare pe două niveluri sintactice – propoziţie – unitate superfrastică. În opinia aceleiaşi cercetătoare, vorbitorii unei limbi reproduc cel mai frecvent micro- şi minitexte, pot parafraza miditexte, dar nu pot reproduce maxitexte (oral!) din cauza că memoria de scurtă durată (imediată) nu poate fi încărcată cu mai mult de 669 de cuvinte. Dincolo de cele cca 700 de cuvinte, textul, rapid, „trece în uitare”, cum ar spune U. Eco, aspect extrem de important mai ales pentru dimensiunea didactică a textului [Eco]. În componenţa unui macrotext cum ar fi corespondenţa, de exemplu, scrisoarea poate fi şi ea considerate minitext [Рогинская 2001]. La fel, în spaţiul online, e-mailul poate fi considerat minitext faţă de macrotextul corespondenţei electronice.

Mnemotext (mnemo - „memorie”).
Conceptul se referă la textul depozitat în memoria cititorului/vorbitorului, sub formă de amintiri, „urme” (J. Derrida). După unii specialişti, un mnemotext este compus din (a) aluzii, (b) citări, (c) elipse şi (d) enumerări [Rao 2007]. Amintirile nu respectă o logică lineară, ele sunt haotice, dar totuşi determinate de contextele comunicării reale. În mediul virtual, funcţie de mnemotext îndeplinesc programele dotate cu funcţie de copiere momentană a textului şi păstrare temporară în memoria de lungă sau de scurtă durată a computerului, invizibil până în momentul inserării într-un nou document, fişier, mapă etc., când textul reprodus devine din nou vizibil şi operabil (tehnica copy-paste)..

Nanotext (nano- „pitic, la puterea 10-9”).
1. Text de dimensiuni infinitezimale (de exemplu, hologramele de pe bancnote).
2. Textul examinat în interiorul semnelor sale constitutive cele mai mici (litera). Unul din precursorii studiului nanolingvistic este considerat Velimir Hlebnikov, cu eseul Temeiul nostru, în care acesta analizează semnificaţia grafemelor [Hlebnikov 2003]. De studiul nanosemantic al componentelor textului este preocupată cercetătoarea georgiană J. Vardzelaşvili [Вардзелашвили 2003: 64-70; 2011].

Nontext (non- „nu”).
Ansamblu eterogen de enunţuri, cu o structură de suprafaţă întreruptă, discontinuă ori incompletă.

Ontotext (onto- „fiinţă, existenţă”). Sin.: genotext.
După Barthes, Textul Lumii, locul producerii semnificaţiilor, text care nu poate fi înscris sau înregistrat; el începe să aibă existenţă doar în momentul în care este creat de către cei care îl produc – autorul şi cititorul. În faţa ontotextului toţi vorbitorii sunt egali, nu există nicio ierarhie, niciun privilegiu – el le înlătură pe toate. Se află concomitent şi în trecut, şi în viitor, de aceea se sustrage descrierii şi fixării în categoriile temporalităţii lineare [Агафонова 2003].

Palim(p)text (palim(p)[sest] + text). Sin.: intertext.
(Palimpsest – pergament sau papirus de pe care s-a ras sau s-a şters scrierea iniţială pentru a se putea utiliza din nou şi pe care se mai văd încă urmele vechii scrieri – DEXI, p. 1360).
Termen format prin analogie şi inspirat din răsunătorul titlu genettian Palimpsestes... [Genette 1982]. Michael Davidson chiar şi-a intitulat un volum: „Palimtexts” [Davidson 1995]. Un blogger pasionat de hypertext, în eseul „Le palimptexte” consideră absolut necesar neologismul, întrucât acesta desemnează o realitate inexistentă până în prezent [Le Ray 2006], referindu-se la opţiunea de ştergere instantanee a textului (delete).

Paratext (para- „în afara, pe lângă”).
După Genette, paratextul e format din peritext: elemente în şi din jurul cărţii [în spaţiu] şi epitext: elemente distanţate de carte [în spaţiu]. Într-o amplă monografie axată pe material românesc, Valeriu P. Stancu vede în paratext un ansamblu eteroclit de elemente, intenţionat asezate în jurul textului de către instanţa auctorială, pentru a induce efecte de lectură. Ca şi intertextul, paratextul este „un soi de grefă textuală”, diferenţa apărând însă la nivelul funcţiilor asumate şi al materialităţii scripturale, „întrucât intertextul (în sens restrâns) devine vizibil/lizibil numai în forma citatului mai mult sau mai puţin integrat ficţiunii”, în timp ce paratextul are funcţia „de a accentua perceptibilitatea formei operei de artă ca obiect semnificant ce capătă acest caracter pornind de la statutul său de element transcendent textului” [Carpov 2006; Stancu 2006]. Elemente de paratext sunt: titlul, subtitlul, prologul, prefaţa (de exemplu, prefeţele Letopiseţelor), didascaliile în cazul textului dialogat al personajelor dramaturgice (marcate prin cursiv sau cu un corp de literă diferit de al textului de bază), dedicaţia, mottoul, epigraful, epilogul, postfaţa, referinţele, citatele, notele, comentariile, iconotextul, şi el paratext). În scrisul contemporan se remarca tendinţa utilizării paratextului ca text sau chiar a paratextului fără text [Popescu 2010: 120]. În economia textului online, paratextul are o importanţă covârşitoare [Колотов 2011].

Peritext (peri- „în jurul, împrejurul; deasupra, în afară, în intervalul dintre”).
Paratextul din interiorul cărţii. Epitextul se delimitează de peritext aşezat în imediata apropiere a textului (la periferie) sau chiar inclus în acesta. Peritextul poate fi al editorului sau al autorului (exemple: format, serie, colecţie, copertă (şi elemente în plus), pagină de titlu, font, nume real/pseudonim, titlu/subtitlu/intertitluri, indicarea genului, dedicaţie, prefaţă, postfaţă, referințe, indexuri, cuprins, note etc.). O adevărată carte de vizită a textului propriu-zis, în era internautică, funcţia peritextului devine indispensabilă în activitatea motoarelor de căutare (de exemplu, Google). Acum peritextul îşi are o clară vizibilitate şi utilitate în universul electronic al semnelor [Эпштейн 2004]

Post-text (post- „după, ulterior”).
Termenul este atestat în domeniul artei muzicale, în care contextele ar reprezenta realităţile muzicale ce l-au influenţat pe compozitor şi au avut impact asupra gândirii sale artistice; subtextele – cele care pot fi sesizate în corpul muzicii unui autor, influenţele din partea altor lucrări de autor; iar post-textele sunt textele ulterioare care poartă pecetea muzicii unui autor prin impactul real pe care l-a avut asupra evoluţiei artei muzicale [Демченко 2009].

Pretext (pre- „înainte”, lat. praetextus). Sin.: antetext, prototext, arhetext.
1. Motiv (neîntemeiat sau neadevărat) invocat ca justificare a unei acţiuni sau pentru a escamota un motiv real.
2. După Gadamer [Гадамер 1984], pretextele sunt acele texte pe care le interpretăm ţinând cont de aspecte pe care acestea nu le exprimă şi nu le presupun implicit – ceea ce se ascunde e o simplă presupunere, în dosul căreia se află adevărata semnificaţie. Pretextele (masca, deformarea comunicării) participă intens la formarea opiniei publice, ideologicului, politicului – limbajul fiind cel mai activ şi puternic instrument de influenţare a maselor.
3. (În varianta: pre-text; rus. предтекст) Însemnările de tip jurnal, non-ficţiunile care au pregătit terenul pentru ficţiunile literare, ciornele, notiţele de album,marginaliile – ancorate puternic în realitate [Михеев 2008].

Prototext (proto- „primul; în ordinea importanţei; preistoric, foarte vechi”, rus. пратекст). Sin.: ontotext.
1. Textul primar, originar în raport cu transformările şi interpretările sale – „textul secundar” (metatextul). Biblia străveche este considerată unanim ca prototext. În sens mai larg, ontologic, hermeneutica este ştiinţa care a transformat textul originar, biblic într-o mulţime de metatexte. În creaţia artistică, prototextul reprezintă impulsul primar, energia creativă, care îl leagă pe artist de fundamentul realităţii, onticului.
2. În sens mai îngust, reclama, de exemplu, este considerată o formă de prototext [Терских 2003].

Pseudotext (pseudo- „fals, (aparent) asemănător, înşelător, neadevărat, pretins”).
1. După Gadamer, formă de comunicare ce respinge încadrarea ca text, care se opune textualităţii, caracterizată prin preluarea elementelor care nu ţin de transmiterea sensului, cu alte cuvinte, componenta lingvistică e golită de semnificaţie. Fenomenul se întâlneşte mai ales în cazul traducerilor [Гадамер 1984].
2. Text alcătuit în scopuri didactice sau modificat intenţionat pentru a se demonstra anumite calităţi intrinseci ale textului „adevărat” [Звегинцев 1976].
3. Ansamblu de fraze fără sens, incluse într-un cod textual cu scopul de a complica decodificarea. Un exemplu curios în acest sens: „Cnofrom uuni stduiu al ueni uinvresttiai elgenze, nu cntozeaa in ce odrnie se alfa lirteele itnr-un cuvant, signruul lcuru ipmotarnt e ca pirma si utlima lierta sa fie la lcuol lor. Rsetul potae fi o vrzaa colmpeta si tot o vei ptuea ctii fraa prboelme. Atsa e din cuzaa ca nu ciitm feicrae lteira, ci cvanutul ca un irtneg”. Pentru limba rusă exemplul clasic e următorul: «Глокая куздра штеко будланула бокра и курдячит бокрёнка».

Radiotext (radio- element de compunere cu semnificaţia: „(referitor la) undele electromagnetice şi la aplicaţiile lor”, „radiofonic”, „radiofonie”, „radiotelegrafie”)
Ideea textului radio ca hypertext o întâlnim la cercetătoarea. Radiodiscursul fiind nonlinear, multinivelar, „poligenistic”, reprezintă din punct de vedere structural un sistem de hypertexte. Unităţile structurale ale radiotextului sunt: discursul participanţilor în cadrul emisiunilor radiofonice, versiunile online ale programelor radiofonice, mesajele electronice, sloganurile, denumirile de posturi de radio, comentariile radioascultătorilor şi pe blogurile radiofonice, precum şi varii inserţii informaţionale şi promoţionale în ştirile difuzate: ştiri, anunţuri publicitare, prognoza meteo, prognoza astrologică, informaţii despre cursul valutar etc. [Нестерова 2015].

Semiotext (semio- „(referitor la) semne, semn, semnal”)
Text interpretat ca sistem semiotic (de semne). În spaţiul online, semiotextul este identificat cu hypertextul, care este multimedia. În SUA, revista Semiotext(e) găzduieşte texte semnate de autori celebri precum Jean Baudrillard, Michel Foucault, Gilles Deleuze, Félix Guattari, Julia Kristeva, Jean-Luc Hennig etc. [Semiotext(e), revistă electronică].

SMS-text (sms/SMS – abr. Short Message Service).
Text (de regulă, de dimensiuni reduse) constând din mesaje transmise de pe telefonul mobil, în Internet sau prin intermediul altor sisteme de comunicaţii mobile. David Crystal (cel mai cunoscut specialist în limbajul Internetului)susţine, în cartea sa Txting: the Gr8 Db8 (logogramă de la Texting: The Great Debate) [Crystal 2008], că SMS-textele nu ar avea efect nociv asupra limbii. Pe baza rezultatelor cercetării şi a experimentelor, el a infirmat opinia populară că abrevierile şi argotismele utilizate de generaţia messenger ar duce la analfabetism şi poluare a limbii. Amestecul de pictograme (emoticoane), logograme, abrevieri, simboluri şi jocuri de cuvinte nu fac altceva decât să dezvolte limba. Crystal a invocat următoarele în sprijinul opiniei sale: mai puţin de 10% dintre cuvinte sunt abreviate în mesajele de acest tip; abrevierea nu este un nou limbaj, fiind un fenomen frecvent practicat în scriere încă de la apariţie; atât copiii,cât şi adulţii folosesc SMS-texte; elevii folosesc ocazional SMS-abrevierile în lucrările lor; oamenii au nevoie să ştie cum să scrie corect înainte de a putea expedia un SMS-text; expedierea mesajelor sporeşte alfabetizarea oamenilor, deoarece oferă mai multe oportunităţi să se implice în evoluţia limbii, prin citit şi scris [Crystal 2006; a se vedea şi Derrida 1998; Dejond 2002; Todi, 2007; Necula 2008].

Spaţiotext (space „(referitor la) spaţiu, locaţie”). Sin.: cybertext, hypertext.
Text virtual cu mai multe dimensiuni (3D...). Termenul vizează de asemenea coordonatele spaţiale ale hypertextelor: acestea sunt înregistrate, abreviat, în adresa-hyperlink, accesarea căreia trimite internautul la textul online.

Stereotext (stereo- „solid, în relief, tridimensional”).
Alături de alte concepte, precum stereomuzica sau stereofilmul, stereopoezia şi stereoproza, stereotextul reprezintă amestecul diferitor limbi pentru o receptare mai integrală, mai reliefată, multistratificată a unei imagini sau idei. Limbile lumii se disting prin structură, metrică, tonalitate, muzicalitate etc. Traducerea urmăreşte să elimine aceste deosebiri, în timp ce stereotextul le scoate în evidenţă prin suprapunerea lor – acest efect se produce şi în conştiinţa cititorului – bilingv sau poliglot – când citeşte în paralel acelaşi text în original şi în traducere sau în traducerea autorului însuşi. După M. Epshtein, stereotextualitatea ar fi chiar viitorul literaturii şi al comunicării interumane, când limbile de comunicare nu se vor delimita sau diferenţia, ci se vor completa una pe alta. Deocamdată, umanitatea se află în faza când multilingvismul generează frecvent limbaje macaronice, eclectice, nefireşti şi chiar groteşti. Odată cu trecerea timpului (un timp mai lung al istoriei), efectul comic se va şterge şi omul va gândi în mai multe limbi concomitent, care vor interacţiona activ şi vor crea noi stiluri în cultura globalismului. Stereotextualitatea va fi mai degrabă o normă decât o excepţie. Se vor naşte noi discipline ca stereopoetica, stereoestetica, stereofilosofia etc. [Эпштейн 2004].

Stretchtext (stretch- „care se întinde, se dilată, expandează”).
Tip de hypertext care nu a câştigat adeziunea în masă precum www, dar care oferă mai mult control utilizatorului în a stabili nivelul de detaliere (ierahizare) a textului (nodul curent este înlocuit cu un nod nou). În opinia lui G.P. Landow [Landow 2006], Ted Nelson ar fi inventat termenul în jurul anului 1967,sistemul hypertext existent, când un link oferă o explicaţie descriptivă sau exhaustivă a ceva, dar există o diferenţă majoră între un link şi un fragment de stretchtext. Un link înlocuieşte complet fragmentul actual de hypertext cu destinaţia, în timp ce stretchtextul extinde sau contractă conţinutul în acelaşi loc, iar hypertextul ramâne ca şi context.

Subtext (sub- „element de compunere care exprimă ideea de subordonare,
de inferioritate”). Sin.: context.
1. Substrat psihologic şi de idei sugerat de un text.
2. Fragmente ale textului integral, care reflectă în el anumite aspecte ale situaţiei cognitive: ontologic, metodologic, axiologic, reflexiv sau comunicativ.

Supratext (supra- „deasupra, peste”). Sin.: hypertext, megatext, unitext.
Cercetătorul rus A.G. Loşakov consideră că tematica supertextului a fost iniţiată de V.N. Toporov în legătură cu textul peterburgic („сверхтекст”). Extinzându-i semnificaţia, supratextul înglobează toate textele înrudite tematic [Лошаков 2008]. Mihail Epshtein denumeşte conceptul în cauză „надтекст”, considerând că aici intră toate textele în care se regăsesc fragmente ale unei opere (de la un cuvânt până la un grup de enunţuri de orice lungime), de exemplu, supratextele poeziei lui A.S. Puşkin: «Я помню чудное мгновенье» ar fi: 1. Toate textele în care se întâlnesc anumite versuri sau fragmente din respectiva poezie, de exemplu: „Я помню чудное мгновенье”, „В глуши, во мраке заточенья”, „И жизнь, и слезы, и любовь”. 2. Toate textele în care se întâlnesc numele „Anna Kern” şi „Aleksandr Puşkin”. 3. Toate textele scrise în limba rusă în anul 1825 (data ca unitate supratextuală). 4. Toate textele scrise de Puşkin în Mihailovskoie (localitatea ca unitate supratextuală). 5. Toate textele în care este evocată dragostea. 6. Toate textele în care este evocată memoria etc., etc. În acest fel, unul şi acelaşi text poate avea o mulţime infinită de supratexte (ansamblu de mulţimi semiotice), în funcţie de elementul sau elementele care îl definesc (aceasta poate fi o îmbinare, o expresie, o metaforă, numele autorului, numele personajului, locul acţiunii etc. [Эпштейн 2004]. Alţi autori însă îi restricţionează sensul, incluzând aici exclusiv textele limitate temporal şi local (apelurile, lozincile, foile volante, materialele de agitaţie electorală, reclama de pe telefoanele mobile, cimiliturile, anecdotele etc. [Тимашева 2008].

Teletext (tele- „departe, la distanţă; televiziune”). Sin.: videotext.
(Metodă de telecomunicaţie care permite) afişajul textelor sau al imaginilor pe ecranul unui televizor, pornind de la un semnal al televiziunii sau al unei linii telefonice [DEXI 2007: 1996].

Text
Ştiinţa textului (textologia) nu dispune deocamdată de o teorie integratoare a textului, oscilând între extreme gen „textul este o unitate finită, оnchisă” (de ex., pentru Ion Diaconescu, „textul este o unitate lingvistică a cărei funcţie de bază este de a finaliza actul de comunicare; el se derulează într-un spaţiu marcat prin absenţa unui antecedent şi a unui succedent textual, prezentându-se ca o unitate finită, închisă, cu relevanţă la nivel textual” [Teoria textului 2008: 25]) sau pentru I.P. Galperin: „Текст представляет собой некое завершенное сообщение, обладающее своим содержанием, организованное по абстрактной модели одной из существующих в литературном языке форм сообщений (функционального стиля, его разновидностей и жанров)” [ibidem: 43].

Pe de altă parte, textul este considerat, în poststructuralism, nelimitat, fără margini, deschis. Astfel, Jacques Derrida consideră că textul e nelimitat, o totalitate absolută [ibidem: 65]. Pentru Julia Kristeva, textele sunt întotdeauna gravide de sensuri şi deoarece textul ia fiinţă şi este perceput numai ca intertext, despre text ca unitate autonomă nici nu poate fi vorba [ibidem: 65].

Încă acum 30 de ani, semioticianul rus Iuri Lotman afirma că textul ar fi, indiscutabil, unul dintre cei mai utilizaţi termeni în sfera ştiinţelor umaniste, remarcând că dezvoltarea ştiinţei în diferite perioade aruncă din adâncurile limbii la suprafaţă anume asemenea cuvinte; creşterea impresio-nantă a frecvenţei lor în textele ştiinţifice este însoţită de pierderea semnificaţiei unice necesare. Aceştia nu atât desemnează terminologic un concept, cât semnalează actualitatea unei probleme, indicând astfel domeniul în care se nasc noile idei ştiinţifice. Istoria „unor astfel de cuvinte ar putea constitui un indiciu specific al dinamicii ştiinţelor” [Лотман 1992: 149]. „Orice text e un intertext” [Barthes 1973]; „Textul trăieşte numai intrând în contact cu un alt text” [Бахтин 1979], „Text înseamnă Ţesătură; dar, câtă vreme până aici s-a luat mereu această ţesătură drept un produs, un văl gata făcut, îndărătul căruia se aţine, mai mult sau mai puţin ascuns, sensul (adevărul), noi accentuăm acum, în ţesătură, ideea generativă că textul se face, se lucrează printr-o întreţesere perpetuă; pierdut în această ţesătură – această textură – subiectul se desface în ea, ca un păianjen care s-ar dizolva pe sine în secreţiile constructive ale pânzei sale. Dacă am iubi neologismele, am putea defini teoria textului drept o hyphologie (hyphos este ţesătura şi pânza de păianjen).” [Barthes 2006: 55].

Totext (to[tal]- „(discurs) total”).
Text comunicativ total. Termen introdus în circuitul ştiinţific de către Jacques Cosnier în studiile sale dedicate comunicării şi limbajului gestual (paraverbal). Hypertextul, cu mijloacele sale verbale şi paraverbale (emoticoanele, pictogramele) poate fi considerat şi el un totext. Totextul reprezintă, pe de o parte, textul verbal oral, iar pe de alta, „textul” nonverbal (elemente gestuale, mimice, kinestezice etc., care însoţesc discursul. A nu se confunda cu textul „totalitar”, chiar dacă unele analize ar putea scoate în evidenţă şi o asemenea latură a discursului politic, de exemplu [Ciolac 2010: 115-132].

Transtext (trans- „dincolo, peste, prin”).
În teoria lui Genette, textul care „(nu) interesează (decât) prin transcendenţa sa textuală, adică prin tot ceea ce îl pune în legătură, făţişă sau ascunsă, cu alte texte”. Genette distinge în cadrul mai larg al transtextualităţii cinci mecanisme: intertextualitatea, metatextualitatea, paratextualitatea, arhitextualitatea, hipertextualitatea [Genette 1994: 82], fiecare cu unitatea sa fundamentală: intertextul, metatextul, paratextul, arhitextul, hipertextul.

Unitext (uni- „unul singur, unic”)
M. Epshtein propune să fie denumit unitext textul universal al umanităţii. Odată cu dezvoltarea spectaculoasă a reţelei Internet, în spaţiul virtual al căreia se mişcă dinamic întreaga semiotică textuală, textul universal devine vizibil şi „real”. Unitextul este concomitent universal şi unical, incluzând toate limbile pământului, legate printr-un sistem electronic unic, care pot fi traduse automat şi momentan (chiar dacă deocamdată destul de aproximativ) [Эпштейн 2004].

Videotext (video- „imagine”). Sin.: teletext.
1. Sistem de televiziune în care fiecare abonat primeşte la domiciliu un program după preferinţele sale.
2. Text dinamic care are reprezentare video.

Webtext (web „pânză de paianjen”; abr. de la World Wide Web [Berners-Lee 1999, 2009] sau www). Sin.: hypertext, digitext.
Un text sau un set de texte (documente) conexe care formează o prezentare de tip hypertext. Un webtext are următoarele trăsături, vag vizibile în formă tiparită (print): „separarea dintre stocarea documentelor şi dispozitivelor de prezentare, binaritatea, dinamismul, logistica distribuţiei, cinetica, marcarea versatilă, stratificarea documentelor şi hypertextualitatea. În cultura printată, textul este în mod normal definit ca succesiune sau ierarhie bidimensională. Textualitatea digitală şi subclasa sa, textualitatea web, adaugă o a treia dimensiune: adâncimea spaţială. Poate chiar a patra: de timp.” [Dahlström 2002]. În opinia sa, conceptul de hypertext pare să se întoarcă la rădăcinile lexicale ale conceptului de webtext. În limba rusă se întâlneşte chiar termenul „паутино-текст” (text-păienjeniş) [Пронина 2001], cu un sens similar.

Wikitext (wiki-, din hawaiană wiki-wiki „rapid” sau „informal”).
Text sau document editat în Wikipedia (enciclopedia liberă) [a se vedea şi Wales, video]. Versiunile curente şi vechi ale tuturor paginilor unui wikitext sunt stocate în baza de date, sub formă de text dinamic, modificabil, însoţit de epitext (comentarii etc.) (a se vedea, de ex. [Wikipedia.org şi Wikipedia.ro]).

Wordtext (word „cuvânt, vorbă, termen, mesaj, limbă”).
Text editat în programul Word. Microsoft Word este un procesor de text, parte a grupului Microsoft Office Word. Prima lui versiune datează din 1983, iar ultima din 2013. Word este un program de prelucrare de texte pe care le afişează pe ecran în forma pe care le va tipări pe hârtie. Caracteristici ale programului Word: creare de documente prin intermediul şabloanelor; stabilirea formatului caracterelor folosind stiluri şi dimensiuni diferite de corpuri de literă; evidenţierea caracterelor prin subliniere şi prin utilizarea stilurilor aldin, cursiv, subliniat etc.; program de verificare a corectitudinii ortografice şi antonime, lexicon (în limba română, limba engleză etc.), corectare automată; adăugare legende de ilustraţii, note explicative, note de subsol şi note de final ale documentului, generare de cuprinsuri, indexuri şi rezumate, creare documente ce includ coloane de tip ziar, tabele, grafice, imagini, integrare date din Word cu date din alte aplicaţii Windows, folosirea e-mailului pentru colaborarea pe documente şi partajarea informaţiilor, transformarea documentelor în pagini-web (format HTML) [a se vedea şi Wooldridge, online].

Xenotext (xeno- „străin, parazit; gazdă, oaspete”).
Text considerat străin, nefamiliar, care se citeşte şi se scrie într-o manieră ce nu concordă cu a utilizatorului. Într-un anumit sens, toate textele sunt un tip de xenotexte, deoarece se hrănesc din alte texte şi totodată din Textul lumii, altfel spus, textul este parazit. Xenotextele se scriu şi se citesc altfel decât într-o anumită tradiţie. Astfel, spre deosebire de limbile europene, unde se scrie şi se citeşte de la stânga la dreapta, în ivrit şi arabă se scrie şi se citeşte de la dreapta la stânga. În chineză şi japoneză se scrie de sus în jos. Fonetismul „limbii străine” se distinge în combinaţii de litere, respiraţii, pauze, intonaţii, aperturi. În plus, suma deosebirilor nu trebuie să depăşească 15% ca vorbitorul să-şi dea seama că limba pe care o aude îi este străină [Крамер, online].

АГАФОНОВА Е.В. Соотношение автора и нарратора в современном философском дискурсе (в контексте смерти субъекта), 2003. http://www.humanities.edu.ru/db/msg/8145
АРКАДЬЕВ М. Лингвистическая катастрофа. http://www.snob.ru/profile/23839/blog/60241
АСМУС Н.Г. Лингвистические особенности виртуального коммуникативного пространства: Дис. ... канд. филол. наук. Челябинск, 2005.
БАЙКОВ Э. Информационные технологии в постиндустриальном обществе: перспективы развития. 2007. http://www.i-u.ru/biblio/archive/baykov_inf/
БАХТИН М.М. Проблема текста в лингвистике, филологии и других гуманитарных науках, в: Бахтин М.М. Эстетика словесного творчества. Москва, 1986.
БОГДАНОВ К.А. Антропология контекста: к истории «общепонятных понятий» в филологии, в: Независимый филологический журнал, 2010, № 102.
ВАРДЗЕЛАШВИЛИ Ж. Наномасштабное исследование микро- и макротекста, в: Актуальные про-блемы изучения и преподавания славянских языков и литератур. Сб. науч. тр. Кутаиси, 2003, с. 64-70.
ВАРДЗЕЛАШВИЛИ Ж., ПЕВНАЯ Н.П. Слово-текст и слово-гипертекст, в: Гипертекст как объект лингвистического исследования: Материалы II межд. научно-практической конференции. Самара: ПГСГА, 2011, c. 12-21.
ГАДАМЕР Г. Текст и интерпретация. Дебаты с Ж. Дерридой. Ч. 1, 2. 1984.
ГИПЕРТЕКСТ как объект лингвистического исследования: Материалы Всероссийской научно-практической конференции с международным участием, 15 марта 2010 г. / отв. ред. С.А. Стройков. Самара: ПГСГА, 2010.
ГИПЕРТЕКСТ как объект лингвистического исследования: Материалы II международной научно-практической конференции, 18–20 октября 2011/ отв. ред. С.А. Стройков. Самара: ПГСГА, 2011.
ГИПЕРТЕКСТ как объект лингвистического исследования: Материалы III международной научно-практической конференции, 15 июня 2013 /отв. ред. С.А. Стройков. Самара: ПГСГА, 2013.
ГОРОШКО Е.И. Лингвистика Интернета: формирование дисциплинарной парадигмы, в: Жанры и типы текста в научном и медийном дискурсе: Сб. науч. тр. Орел, 2007. Вып. 5, с. 223-237.
ГОРОШКО Е.И. Текст эпохи веб 2.0: психолингвистический анализ. http://textology.ru/article.aspx?aId=207
ГОРОШКО Е.И., ЖИГАЛИНА Е.А. Виртуальное жанроведение: устоявшееся и спорное, в: Ученых записках Таврического национального университета им. В.И. Вернадского. Серия «Филология. Социальные коммуникации», 2011. Том 24 (63), №1. Ч.1, с. 105-124.
ГОРОШКО Е.И. Гипертекст 3.0: лингвистический анализ, в: Гипертекст как объект лингвистического исследования: Материалы Всероссийской научно-практической конференции с международным участием, 15 марта 2010 г. Самара: ПГСГА, 2010, с. 14-18.
ДЕДОВА О.В. Теория электронного гипертекста и гипертекстовые практики в Рунете. Москва: Изд-во МГУ, 2008.
ДЕМЧЕНКО А.И. Контексты, подтексты и «посттексты» творчества М.И.Глинки, в: Проблемы музыкальной науки, 2009, № 1, c. 192-203.
ЗВЕГИНЦЕВ В.А. Предложение и его отношение к языку и речи. М., 1976.
ЗОЛОТУХИНА Е.Н. Категория интертекстуальности в современном русском языке: Дис. ... канд. филол. наук. Калуга, 2009.
КАЛМЫКОВ А.А. Гипертекст мышления и экология коммуникативных пространств. http://jarki.ru/wpress/2010/12/19/1598/
КАЛМЫКОВ А.А., КОХАНОВА Л.А. Интернет-журналистика. Москва: Юнити-Дана, «Медиаобразование», 2005. http://www.evartist.narod.ru/text16/027.htm#%D0%B7_02
КИМ ХЁН ЁН. Теория метатекста и формы ее проявления в поэтике, в: Acta Slavica Iaponica, t. 21, p. 202-213.
КОЛОТОВ, А.А. Паратекстуальный подход в современном литературоведении, в: I Международная заочная научно-практическая конференция «Филология и лингвистика: современные тренды и перспективы исследования»: сборник материалов конференции (30 сентября 2011 г.). Краснодар, 2011, с. 37-41.
КОРБУТ А.Ю. Текстосимметрика как раздел общей теории текста. Диc. ... канд. филол. наук. Барнаул, 2005.
КОСИКОВ Г.К. Текст/Интертекст/Интертекстология, в: Пьеге-Гро Н. Введение в теорию интертекстуальности/ Общ. ред. и вступ. ст. Г.К. Косикова; пер. с фр. Г.К. Косикова, Б.Н. Нарумова, В.Ю. Лукасик. Москва: Издательство ЛКИ, 2008, с. 8-42
КРАМЕР, А. Ксенотекст. http://alexkrm.narod.ru/papers/Essay/xenotext.htm
КУТЫРЕВ В.А. Пост-пред-гипер-контр-модернизм: концы и начала, в: Вопросы философии (Москва), 1998, №5.
ЛЕВОНЕНКО О.А. Языковая личность в электронном гипертексте (На материале экспрессивного синтаксиса ведущих электронных жанров): Дис. ... канд. филол. наук: Таганрог, 2004.
ЛИТВИНЕНКО Т.Е. Интертекст и его лингвистические основы (на материале латиноамериканских художественных текстов). Дис. ... канд. филол. наук. Иркутск. 2008.
ЛОТМАН Ю.М. Текст в тексте, в: Лотман Ю.М. Семиосфера. Культура и взрыв. Внутри мыслящих миров. СПб, «Искусство-СПб», 2001.
ЛОШАКОВ А.Г. Сверхтекст: семантика, прагматика, типология, 2008. http://www.dissercat.com/content/sverkhtekst-semantika-pragmatikatipologiya
МИХЕЕВ, М. Интертекст на основе пред-текста (дневников, записных книжек, черновиков, воспоминаний, писем), в: Обработка текста и когнитивные технологии. № 8. Международная конференция „Когнитивное моделирование в лингвистике”. Сборник докладов. Сент. 1-7, 2003. Варна. 2003, с. 319–327.
НЕСТЕРОВА Н.Г. Радиотекст как гипертекст, Вестник Томского государственного университета. Филология. 2015. №5 (37) http://journals.tsu.ru/philology/&journal_page=archive&id=1321&article_id=24650
ПАВЛОВА А.А. Жанр, гипертекст, интертекст, концептосфера. Белгородский государственный университет, 2004.
ПЛУНГЯН В.А. Корпус как инструмент и как идеология: о некоторых уроках современной корпусной лингвистики, в: Русский язык в научном освещении. Москва, 2008, № 2(16), с. 7-20.
ПРОНИНА Е.Е. «Живой текст»: четыре стилевых признака Net-мышления, в: Вестн. Моск. унив. Сер. Журналистика. 2001. № 6, с. 74-80.
ПЬЕГЕ-ГРО Н. Введение в теорию интертекстуальности/ oбщ. ред. И вступ. ст. Г.К. Косикова; пер. с фр. Г.К. Косикова, Б.Н. Нарумова, В.Ю. Лукасик. Москва: Издательство ЛКИ, 2008. p. 8-42
РОГИНСКАЯ О.О. Эпистолярный роман: коммуникативные аспекты поэтики. Письмо как минитекст в составе переписки как макротекста. 2001.
САКСОНОВА Ю.Ю. Прецедентный интекст; проблема межъязыковой эквивалентности в художественном переводе: На материале английского, немецкого и русского языков: Дисс. ... канд. фил. наук. Екатеринбург, 2001.
САМОЙЛЕНКО Л.В. Фатические средства в речи пользователей компьютерной сетью (на мат. жанра чата): Дисс. ... канд. фил. наук. Астрахань. 2010.
СОВРЕМЕННЫЙ медиатекст. Учебное пособие. Омск, 2011. http://medialing.spbu.ru/upload/files/file_1394719605_1975.pdf
СТРОЙКОВ, С.А. Информационная единица как предельная минимально значимая единица структуры электронного гипертекста, в: Гипертекст как объект лингвистического исследования: Материалы III международной научно-практической конференции, 15 июня 2013 / отв. редактор С.А. Стройков. Самара: ПГСГА, 2013, c. 126-133.
СТРОЙКОВ С.А. Лингвопрагматические характеристики англоязычного электронного лексикографического гипертекста (на мат. словаря-энциклопедии «The Free Dictionary»): Дис. … канд. филол. наук. Самара, 2008.
ТЕРСКИХ М.В. Реклама как интертекстуальный феномен: Дис. ... канд. филол. наук. Омск, 2003.
ТИМАШЕВА О.В. [Рец. на:] Т.Е. Литвиненко. Интертекст в аспектах лингвистики и общей теории текста (Монография). Иркутск: ИГЛУ, 2008. http://www.mgpu.ru/download.php?id=5990.
УНГУРЯНУ Е., КОЖОКАРУ И., КОЖОКАРУ Ир. Линк как гиперзнак и паратекст, in: Гипертекст как объект лингвистического исследования. Материалы III международнойнаучно-практической конференции, 20 июня 2013, Самара 2013. p. 140-156.
ХЛЕБНИКОВ, В. Наша основа. http://rvb.ru/hlebnikov/tekst/06teor/268.htm
ЭПШТЕЙН В.Л. Введение в гипертекст и гипертекстовые системы. http://www.lingvolab.chat.ru/library/hypertext.htm
ЭПШТЕЙН В.Л. Знак пробела. О будущем гуманитарных наук. Москва: Новое Литературное Обозрение, 2004, с. 228-241.
ЭПШТЕЙН М.Н. Надтекст, мегатекст, унитекст, перитекст – верхние уровни текстовой реальности, наглядно выступающие в электронных сетях. От связного чтения – к сквозному. 2004.http://topos.ru/article/3031
ЭПШТЕЙН М.Н. От гуманитарных наук к гуманитарным технологиям. Лекция профессора теории культуры и русской литературы университета Эмори (Атланта, США) М.Н. Эпштейна. «ACADEMIA»
http://tvkultura.ru/video/show/brand_id/20898/video_id/156593; http://tvkultura.ru/video/show/brand_id/20898/video_id/156591 (video).
ЭПШТЕЙН М.Н. От модернизма к постмодернизму: Диалектика «гипер» в культуре ХХ в., в: Новое литературное обозрение, 1995, № 16, 32-46.
ЭПШТЕЙН М.Н. Предлог „В” как понятие. Частотный словарь и философская картина мира. http://www.veer.info/61/epst_v_concept1.html
ЭПШТЕЙН М.Н. Идеология эпохи видео. Эволюция эйдоса: от идеи к виду. Революция: от супер к псевдо, в: Проективный словарь философии. Новые понятия и термины. №6. 2004. http://www.topos.ru/article/1951

Versiune extinsă a articolului Textul și -textele. În: Comunicare și identitate. Perspective lingvistice și culturale/ Emilia Parpală, Carmen Popescu (coord.). Craiova, Editura Universitaria, 2011, 360 p. 197-223. ISBN: 978-606-14-0229-8.

Ungureanu, Elena,Textul şi -textele, În: Comunicare și identitate. Perspective lingvistice și culturale/ Emilia Parpală, Carmen Popescu (coord.). Craiova, Editura Universitaria, 2011, 360 p. 197-223. Versiune completată: URL: http://idsi.md/textul-si-textele, pagină consultată la data de <data curentă>